Pendulând între un format de certificat de naștere și odă închinată tipografului, discursul colofonului înghesuie, într‑o pagină, un amalgam de informații cu caracter de prospect și aspect de avizier, adăugând obiectului coordonate temporale și spațiale, deconstruindu‑l în coli tipografice și tipuri de literă, pentru ca, în același paragraf, să‑l reasambleze în intervalul scurs între „dat la cules” și „bun de tipar” - metamorfoză adesea mijlocită de entuziasmul și dăruirea muncitorilor și tehnicienilor sau de însuflețirea colectivului de redacție.
Fie că este de tip asertiv, directiv, expresiv sau declarativ, prezentat într-o formă emblematică sau picturală, colofonul este genericul de film al cărții, apendicele străin de fondul acesteia, anexa dispensabilă și opțională în raport cu cititorul, loc de mențiuni și menționări cu iz de complezență.
Universul facerii cărții și al părinților biologici ai obiectului se comprimă într‑un spațiu prescurtat și vecin anonimatului.
